O mare parte din viața mea am trăit cu sufletul plin de speranță și cu inima de romantică incurabilă, ferm convinsă că iubirea perfectă, ca în filmele americane cu finaluri fericite, chiar există. Credeam că, undeva în lumea aceasta, doi oameni se pot găsi, se pot potrivi întru totul și nimeni și nimic nu le poate umbri fericirea pentru tot restul vieții. Totuși, viața mi-a arătat altceva – că realitatea este mult mai complexă, că iubirea nu urmează scenarii de poveste, chiar și atunci când te căsătorești dintr-o iubire sinceră.
Am făcut acest pas devreme, orbită de iubire, convinsă că sentimentele vor dăinui peste timp și că experiențele altora nu mi se vor aplica mie. Și totuși, după zece ani, am divorțat repede. Nu am știut să comunicăm unul cu celălalt, nu am înțeles ce înseamnă să construim o relație sau cum să gestionăm felul în care fiecare dintre noi era atașat. Despărțirea a fost bruscă și rece – „Eu vreau să divorțez, pentru că nu mă mai regăsesc în această relație” – și atât. Niciun dialog, nicio încercare de a salva cei treisprezece ani petrecuți împreună. A rămas doar un vis trecător, în care mă împăcam cu fostul meu soț pentru a răzbuna, parcă, indiferența mamei sale, care niciodată nu m-a considerat destul de bună pentru fiul ei.
Încă de la început, căsnicia noastră părea sortită eșecului. Cu o noapte înainte de nuntă, viitoarea mea soacră a încercat să-l convingă pe fiul său că se grăbește, că face o greșeală. Iar eu, deși încrezătoare în dragostea noastră, am intrat într-un război nevăzut cu mama lui – o luptă a orgoliilor, a durerii și a neacceptării. Chiar și la nuntă, nu am avut un cuvânt de spus; totul s-a organizat așa cum a vrut ea. În realitate, el se căsătorise cu mama lui, iar eu, oricât de mult m-aș fi străduit, nu am găsit niciodată un loc real în viața noastră comună.
El, deși mai matur ca vârstă, nu avea mai multă experiență sau înțelepciune. De fiecare dată când apăreau conflicte între mine și mama lui, el alegea să fie de partea ei. Nu a învățat să își protejeze noua familie, iar eu am rămas captivă în propriile nesiguranțe. Recent, am înțeles că tipul meu de atașament, anxios și plin de temeri, s-a format încă din copilărie, din modul în care părinții mei au interacționat cu mine. Întreaga mea sensibilitate avea rădăcini adânci și dureroase, care au influențat toate relațiile mele de mai târziu.
Târziu am realizat că partenerii pe care îi alegem reflectă, adesea, tiparele de atașament pe care le-am trăit în copilărie. Ne atrag extremele, iar fiecare relație este o oportunitate de învățare și vindecare, doar dacă suntem dispuși să ne deschidem și să ne sprijinim unul pe celălalt. Lipsa cunoașterii și a înțelegerii reciproce conduce la conflicte și frustrări. Fiecare vede lumea prin propria sa lentilă, iar diferențele, dacă nu sunt înțelese, pot deveni insurmontabile.
Cu timpul, am învățat că tipul de atașament poate fi schimbat, că vindecarea este posibilă alături de un partener deschis, dispus să comunice și să crească împreună. Cu toții ne dorim relații frumoase și diferite de cele ale părinților noștri, dar pentru a construi ceva autentic, trebuie să înțelegem cine suntem cu adevărat, să ne cunoaștem rănile din copilărie și să descoperim ce ne-a influențat comportamentul de-a lungul timpului.
Oamenii care apar în viața noastră nu sunt întâmplători. Fiecare vine cu o lecție pe care trebuie să o învățăm. Cred că nu este niciodată prea târziu să repari o relație atunci când conștientizezi că lucrurile pot fi făcute altfel. Trebuie doar să-ți dai voie. Poți să te îndrăgostești din nou de același om, dacă alegi să vezi dincolo de diferențe și să apreciezi ce este bun și unic la celălalt. Relațiile funcționează doar când ambele părți sunt dispuse să se vindece, să se sprijine și să accepte că diferențele pot deveni puncte de sprijin și creștere, atâta timp cât valorile comune sunt puternice și respectate.
Aș vrea să știu dacă și voi v-ați regăsit în această poveste și dacă împreună, prin deschidere și înțelegere, am putea continua acest drum al învățării și vindecării.
Închei cu un gând pe care l-am întâlnit într-o carte a lui Gáspár György:” atunci când aveți un conflict și vă certați, țineți-vă de mână.”