A trecut ceva timp de la ultima întâlnire cu Ea.
Era o zi de vară caldă, în care timpul părea că încetinește între două înghițituri de cappuccino. Stăteam la aceeași masă, într-o cafenea liniștită, și povesteam despre El. Apoi, cu o ezitare ușor vizibilă în ochi, și-a făcut curaj și m-a întrebat dacă poate să-mi arate ceva.
Era o scrisoare.
Nu una obișnuită, ci o scrisoare de dragoste a unei mame către propriul fiu. O mamă neputincioasă, sfâșiată de tăcerea copilului ei, flămândă după un gest de afecțiune. Era genul de scrisoare care nu doar se citește — se simte. Cu fiecare cuvânt, parcă îți apăsa pieptul, te înțepa în gât și te lăsa cu ochii umezi.
Avea lacrimi în ochi când m-a întrebat, aproape șoptit:
— Oare a citit-o?
Da, cu siguranță a citit-o. Dar din păcate pentru ea, nu a primit niciun răspuns.
Pentru că evitanții așa reacționează. Fug.
Atunci când emoțiile celorlalți devin reale, intense, vii — ei dispar. Se închid. Și-au construit în jurul lor ziduri groase, reci, prin care nu trece nici măcar o rază de căldură umană.
Am auzit de nenumărate ori acea vorbă: „Așa cum se poartă cu mama lui, la fel se va purta și cu tine.”
N-am crezut-o. Până când am trăit-o.
Pentru că într-o relație, mai ales în cele în care inima e pe masă, avem nevoie de prezență. De grijă. De cineva care să spună „sunt aici”, chiar și când nu știe ce să spună.
Dar evitantul nu face asta.
El dispare. Dispare în „cercuri de prieteni”, în conversații despre crypto și băuturici, în vacanțe planificate în grabă. Acolo e mai simplu. Acolo nu trebuie să simtă, să se arate, să fie vulnerabil.
Pentru că, vezi tu, el a învățat de mic că emoțiile sunt periculoase. Că nu e bine să ai nevoie de cineva. Că iubirea e un risc și apropierea, o slăbiciune.
Când cineva nu răspunde la iubirea propriei mame, e un semn adânc că în el locuiește un copil rănit — dar și un adult care nu știe altceva decât să fugă.
Relația dintre un anxios și un evitant e un dans dureros. Unul cere apropiere. Celălalt, distanță. Unul caută profunzime. Celălalt se teme de ea. Și dacă evitantul nu conștientizează propriile răni, ajunge să rănească — nu pentru că vrea, ci pentru că nu știe altfel.
M-am încăpățânat să cred că iubirea îl va schimba.
Că dacă am răbdare, dacă mă ajustez, dacă îl înțeleg — o să se deschidă.
Nu s-a deschis. S-a speriat și a plecat.
Pentru că discuțiile profunde îl sperie. Pentru că nevoile sincere îl fac să fugă. Pentru că, de fiecare dată când e provocat să simtă, evitantul dispare.Fix ca măgarul în ceață.
Ce voi face de acum înainte?
Voi fi atentă la semne.
Dacă e rece, absent, dacă dispare fără un cuvânt și pare mai conectat cu prietenii decât cu mine — nu mă mai implic.
Dacă nu știe să-și iubească mama, să-i spună că e minunată, că îi e dor de ea — nu mă mai implic.
Dacă în loc să vorbească, alege să ignore sau să plece — nu mă mai implic.
De ce?
Pentru că viața e prea scurtă și prea frumoasă pentru a fi trăită lângă oameni care nu știu să simtă.
Pentru că iubirea nu e o fugă, ci o rămânere.
Pentru că atunci când cel de lângă tine nu poate sta cu tine în furtună, nu merită să fie cu tine în soare.
Fuga e pentru oamenii slabi. Incapabili să simtă.
Iar eu nu mai fug. Nici de mine, nici de iubire.