Mă regăsesc mereu revenind la același subiect: cum să reușim să ne înțelegem cu cei de lângă noi, chiar și atunci când suntem diferiți. De ceva vreme, am început să cred tot mai mult că oamenii nu apar întâmplător în viețile noastre. Iar când unii dintre ei aleg să rămână, mă întreb ce mai avem de învățat împreună. În acele momente, totul începe să capete un nou sens, se deschide o nouă poveste, o nouă dimensiune a vieții.
Am citit recent o carte de Niculina Gheorghiță, în care explica atât de frumos cum să construiești o relație și, mai ales, cum să o faci să funcționeze. O recomand cu toată inima. Ce bine ar fi fost dacă aș fi citit-o acum 25 de ani, la începutul vieții mele! Aș fi apreciat mult mai mult partenerii care mi-au fost alături și aș fi gestionat altfel situațiile conflictuale. Nu aș mai fi acuzat, ci aș fi încercat să înțeleg emoția din spate, care cu siguranță era și un mesaj pentru mine.
Ieri, de exemplu, tata m-a alintat la vârsta de 45 de ani cu expresia „Prințesa lu’ tata!”. Dacă atunci acest mod de alint nu avea nicio relevanță, astăzi îl privesc cu alți ochi. Când ambii parteneri sunt deschiși spre înțelegerea emoțiilor și reacțiilor celuilalt, lucrurile pot funcționa armonios.
Așa că mi-am propus un exercițiu: să ofer ceea ce îmi doresc și, atunci când mă uit la partener cu un ochi critic pentru că ceva nu îmi convine, să respir adânc și să mă întreb care este povestea din spatele reacției și ce anume trebuie să învăț eu din această situație. Vă garantez că, privite astfel, lucrurile devin mai ușor de acceptat, iar relația începe să se sudeze diferit. Nu mai este un joc de putere și dominare, ci un exercițiu frumos de echilibru. Este însă esențial ca ambii parteneri să participe în acest joc, deoarece echilibrul se obține printr-un balans comun.
Celălalt este, în fond, o oglindă a noastră, iar ceea ce nu ne place la el sunt, într-un fel, părți din noi ce trebuie integrate. Și unde altundeva să facem asta dacă nu în mijlocul unei relații?
„Cheia”, spunea Niculina Gheorghiță, „este să înțelegi, să accepți și să iubești la partener acele lucruri pe care, de fapt, le urăști, pentru că astfel vei învăța să le iubești la tine însuți.”
Trăim vremuri care par ofertante atunci când vine vorba de a-ți găsi un partener. De ceva vreme, urmăresc un experiment personal, privind o emisiune care, pentru unii, ar putea părea jignitoare – faimoasa „Insula Iubirii”, unde diverse cupluri își testează iubirea, doar pentru ca, de cele mai multe ori, relația să se destrame, fie el, fie ea, fie amândoi cedând ispitelor menite să facă exact asta.
Mă întreb ce îi determină pe cei trecuți de o anumită vârstă să participe la astfel de experimente, unde totul devine public? Să fie banii sau notorietatea de după?
Mă amuză un tip poreclit „Dany Boy”, care la început mima totul alături de ispita lui, dar tensiunea sexuală dintre ei era atât de evidentă încât nu mai avea nevoie de fapte. Dacă nu ați văzut emisiunea, vă informez eu că, în cele din urmă, domnul în cauză s-a săturat de mimă și a cedat. Era doar o chestiune de timp.
Personal, prefer emisiuni de tip reality show precum „Dragoste pe nevăzute”, unde poți vedea partea frumoasă a oamenilor și înveți cum să cunoști un om, ce întrebări să-i pui, cum să simți acea energie plăcută dintre doi oameni care își permit să se cunoască într-un mod autentic, dincolo de sex.
Emisiuni precum „Insula Iubirii” nu fac decât să scoată la lumină o lume vulgară, unde valorile și principiile de viață nu mai au niciun rost, unde tot ce contează este atracția sexuală, dansurile lascive și băutura care îți ia mințile și scoate la iveală comportamente greu de digerat.
Totuși, și aceste emisiuni au o parte bună: te ajută să îți pui mai multe întrebări, să îți deschizi ochii mai bine și să nu mai cazi pradă vorbelor, ci faptelor.