În tăcerea profundă a existenței noastre efemere, se strecoară întrebarea ancestrală: Care este sensul acestei vieți? O întrebare care, ca un ecou, răscolește sufletele noastre în căutarea adevărului profund dincolo de granițele tangibile ale existenței.
Am fost prinsă ani în șir în mrejele jocului materiei, în captivitatea unei vieți ce își găsea sensul în obiective prestabilite de societate: o casă, un job, o căsătorie. Acestea, odinioară surse de împlinire, îmi par acum simple răstigniri pe altarul unei societăți materialiste și adesea lipsită de sens.
Așadar, am început să-mi alcătuiesc propria filozofie asupra vieții: să învăț să trăiesc în iubire. O idee simplă, dar adâncă, încercând să îndrept lumina inimii mele către cea mai pură formă de conexiune umană. Cu toate acestea, în lumea noastră, unde frica și egoismul își croiesc drum prin labirintele relațiilor umane, această călătorie este presărată cu provocări nenumărate.
Una dintre cele mai mari provocări a fost să învăț să mă iubesc pe mine însămi. Această călătorie a auto-descoperirii și auto-acceptării nu este lipsită de obstacole, dar fiecare pas înainte este o victorie în sine.
Schimbările aduse de această călătorie sunt adesea copleșitoare. Prieteniile, ca bastioane ale suportului și înțelegerii, rămân adesea doar cele clădite pe fundații solide. Cele bazate pe interese superficiale și absența valorilor autentice se destramă în fața vânturilor schimbătoare ale vieții.
Românii, în înțelepciunea lor proverbială, au oglindit adesea realitatea aspră a vieții. Cuvintele de înțelepciune poporane, precum “Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești” sau “vezi cum se poartă cu ceilalți, pentru că la un moment dat așa se va purta și cu tine”, dezvăluie adevăruri adânc înrădăcinate în experiența umană.
În epoca noastră tulbure, frica domnește suverană. Ca o umbră malefică, ea se întinde peste mințile și inimile noastre, subminând fiecare făclie de lumină și speranță. Opusul iubirii nu este ura, așa cum am crezut cândva, ci frica. În acest univers al dualității, între lumina iubirii și întunericul fricii, fiecare dintre noi poartă propria confruntare.
Așadar, mă străduiesc să devin un observator al vieții. Această provocare presupune să privești dincolo de aparențe, să întrezărești motivele adânci care stau în spatele acțiunilor celor din jur. Nu este ușor să rămâi neutru și empatic în fața răutății sau egoismului altora, dar în această călătorie de auto-descoperire, fiecare obstacol devine o oportunitate de creștere și înțelepciune.
În final, călătoria noastră în acest univers vast și complex ne cheamă să ne găsim propriul adevăr și direcție. Să nu fim prizonierii unor norme și așteptări impuse, ci să fim pionieri ai propriilor noastre destinuri. În inima fiecăruia dintre noi zace o putere nemărginită, iar adevărata noastră călătorie este de a o descoperi și de a o îmbrățișa cu curaj și încredere.