Am fost într-un loc în care văzul, mirosul și simțurile mi-au fost trezite și testate din plin și…de câte ori îmi voi aminti de acel loc voi continua sa mă bucur, să TRAIESC FIRESCUL.
Nici nu știu de unde să încep.
Aș putea începe cu diminețile petrecute pe terasa unei cafenele africane Mr Kahlua care avea drept motto ”When I like I stay. When I love I return”. Cred că despre asta este și viața în general. Eu mă regăsesc pe deplin. Iar din acest motiv, nici nu mi-am dorit să mai testez alt loc. Așa că dacă ajungeți în Paje, Zanzibar Mr Kahlua e locul în care poti sta tolănită toată ziua pe salteluță pentru a savura un „Yellow”, adică un mix de mango cu fructul pasiunii dimineața, urmat de un prânz delicios cu fructe de mare și stins apoi cu un cocktail nou pentru mine numit Hibiscus. Era un amestec de rom alb, cu un sirop de hibiscus preparat traditional, lime, mentă și niște hibiscus uscat. O nebunie de arome și gusturi.
Ahhh, neapărat să vă cazați în această regiune pentru că dacă veți fi cazați în Makanduchi (sau ceva de genul) riscați să rămâneți la impresia mea din prima seară, și anume că nu veți mai călca niciodată în Zanzibar. De ce? Pentru că era un hotel destul de luxos cu prețuri la fel de luxoase in the middle of nowhere, înconjurat de multă sărăcie în care din loc în loc mai vedeai câte o lumină și ceva pui zgribuliți ciugulind de zor după păpică. Era de-a dreptul sinistru să ieși în acest loc. Nu din cauză că ar fi putut să mi se întâmple ceva, ci pentru că era al naibii de întuneric și sinistru când nu vezi nimic.
Dar a fost bună și experiența din Makanduchi pentru că mi-am dat seama încă o dată că sunt o norocoasă că trăiesc în România. Apă caldă, lumină, asfalt, dreptul de a alege ce vreau să fac în viață fără să risc să mă dea familia pe niște girafe vreunui musulman care m-ar fi ținut acasă să fac mâncare, sex și copii.
Ce mi-a mai plăcut în Zanzi? Oamenii. Ei chiar trăiau din plin expresia „ hakuna matata„, adică „nu există probleme„. Oamenii extrem de zâmbitori și de sociabili. Orice localnic cu care te întâlneai pe plajă la plimbarea regulată te saluta cu un „Jumbo„, urmat automat de un hakuna matata. Poate de asta erau atât de relaxați, deși povestea unora dintre ei, nu era tocmai veselă. O tipă de 22 de ani, avea deja 2 copii, iar al 3 lea era pe drum. Pe Rebeca, o mucioasă zâmbitoare, frumoasă și sociabilă ar fi vrut să ne-o dea dacă am fi vrut-o. Inițial am crezut că glumește, dar ea era extrem de serioasă cu un subiect atât de sensibil. În fine…
Și-am mai experimentat ceva aici. Am fost într-o discotecă pe plajă. De vreo 3 ori s-a luat și curentul. M-am simțit atunci ca pe vremea lui Ceașcă când se oprea lumina fix când aveam treabă.
Au africanii ăștia mișcarea în sânge. Se mișcau într-un fel greu de redat în cuvinte atât fetele, cât și băieții. Și aveau un dans în care luau câte un alb din public, îl puneau pe un scaun, iar unii îl ridicau, iar alții dansau în jurul lui. Bărbații albi erau mai norocoși pentru că pe scaun alături de ei, li se așeza în poală câte o negresă care dansa deasupra lor. Și erau al naibii de frumoase dansatoarele. Nu pot să spun același lucru și despre bărbații africani. Se mișcau într-un mare fel și cam atât. Erau toți la fel.
Dacă până acum mai făceam câte o glumă cu tentă sexuală în care la plezneală aruncam câte un „ce mișto tre să fie cu un tip de culoare, m-am convins că nu-s de mine. Nu simt nimic. Poate și din cauză că într-un fel am retrăit povestea cu femeile din est imediat după ieșirea din comunism când ajungeau în vest se îndrăgosteau de cineva de acolo, iar familia o acuza că s-a măritat din interes. Doar că de data asta, erau rolurile schimbate și contextul puțin diferit. Acești bărbați erau în căutare, dar și reciproca era valabilă. Mai ales nordicele. După mult alcool ingerat, nu mai conta nimic. Nici mirosul insuportabil al unora dintre ei care nu prea erau familiari cu apa și săpunul.
Ce am apreciat la ei este că dacă îi refuzai nu făceau mare caz din asta, așa cum probabil s-ar fi întâmplat la noi dacă aș fi îndrăznit să rănesc orgoliul vreunui mascul feroce.Totul se termina cu un zâmbet scurt, urmat bineînțeles de tradiționalul hakuna matata oricând binevenit.
Una dintre fetele din gașca mea s-a îndrăgostit de unul dintre dansatori. Și-au ieșit împreună. Și sunt curioasă dacă asta a fost tot sau urmează și-o continuare. Zanzibar e al naibii de departe, dar cine știe. Îndrăgostirea nu respectă nicio regulă, nu ascultă de niciun instinct.
Oare, în viața din România care ar fi fost șansele ca cei 2 să se aleagă? Aici ne punem prea multe piedici, ne gândim prea mult la viitor și uităm să trăim prezentul.
Oare de ce oamenii reușesc doar în vacanțe să fie cu mintea mai liberă și să se bucure de prezent? Nu mai contează nici 2-3 kile în plus, poate nici 10, nici profesia, nici familia. Nu mai contează nimic.
Încă sunt uimită de cât de sociabili pot să fie acești oameni. N-am ratat niciun salut pe plajă. Minim 20 de jambo per plimbare. Ar trebui să învățăm de la ei. Eu am vecini de sex masculin care deși s-au intersectat cu mine de nenumărate ori în scara blocului, abia mă salută. Sau dacă mă salută o fac cu jumătate de gură fără să schițeze nici un gest. Africanii ăștia îți zâmbeau cu toată gura și ieșeau la lumină două șiruri de dinți de un alb imaculat. 10 albiri să-mi fac o dată și n-am nicio șansă să ajung la albul lor imaculat.
Mi-a plăcut să dau nas în nas cu simplitatea vieții de acolo, cu bucuria de a trăi și cu tot ce înseamnă Zanzibar.
M-am uitat la pozele și filmările cu mine și mi-am dat seama că am nevoie de atât de puțin ca să afișez un zambet larg pe față și să mă simt împlinită.
Sper să mă țină cât mai mult vibe-ul ăsta. E mișto să continui să zâmbești fără să ai un motiv special în afară de cel de a fi.