De multă vreme acest subiect zace aruncat în mai multe sertărașe ale minții mele. E un subiect complex să vorbești despre relațiile care se formează în vremurile actuale.
Ca o femeie născută înainte de epicul anilor ’80, am străbătut un tărâm al căsniciei, nu prea lung, dar suficient pentru a-mi sculpta o înțelegere despre rolul bărbatului într-o relație. Adaptarea la acest nou peisaj a fost o provocare, și, pentru a fi sinceră, nu m-am integrat pe deplin.
Privind în jurul meu, zăresc mulți indivizi singuri, firi remarcabile. Când folosesc termenul “singuri”, nu mă refer doar la cei lipsiți de parteneri, ci și la acei oameni implicați în relații fără asumare, în care fiecare navighează pe propriul curs, indiferent de ego-ul celuilalt.
Să vă dau exemplu personal.
Dacă eu știu că iubitului meu îî place salata boeuf, păi atunci când vine la mine acasă, îi fac acea plăcere. Și știți de ce?Pentru că, nu-i pot uita mutrișoara aceea tristă atunci când eu nu-i pregătisem nimic, pentru că mie nu-mi prea place să gătesc, dar pentru el, așteptarea cu ceva bun era un mod în care se simțea dorit și iubit.
Nu știusem acest aspect până la acel moment, pentru că anumitor bărbați nu prea le place să vorbească despre ei, despre ce le place, despre ce nu le place, dar așa argumentat. De exemplu: nu-mi place când mă bați la cap așa. Și știi de ce?Pentru că atunci când eram mic, mama mă bătea la cap, iar chestia aia îmi trezește acum o stare similară și-mi vine să fug de lângă tine.
Căutați în voi explicațiile pentru senzațiile nașpa pe care le exprimentați în cuplu, iar apoi, dați-vă voie să fiți vulnerabili și împărtășiți-le cu partenerii voștri. Astfel, relația se va suda într-un mod sănătos.
Da, atunci când suntem într-o relație și de prietenie și de iubire, e fain să oferi mici plăceri celor dragi. ( Să nu confundați însă micile plăceri cu ajutorul necerut, așa cum am făcut eu până acum. V-o luați de nu vă vedeți.)
Sunt curioasă ce le cereți voi partenerilor voștrii și cum interpretează ei cerințele voastre. Ar fi așa fain dacă oamenii ar ține cont de dorințele partenerilor și n-ar trebui să le reamintim în mod regulat ce ne dorim. Să fie așa, ca spălatul pe dinți dimineața.
Pe iubitul meu simt cum îl apucă toți dracii, îi crește tensiunea arterială etc când îi mai spun “ Baby, eu am un atașament anxios. Așa că, din când în când, am nevoie să-mi spui că ți-e dor de mine”. Și nu contează că mi-a zis acum câteva zile. Pur și simplu uneori se termină stocul și trebuie realimentare.
Ce-i așa de greu de înțeles pentru voi cei care trăiți doar în mental…. sau într-o formulă amuzantă „vă autointitulați PRAGMATICI”.
Atunci când îți cumperi un echipament, el vine cu instrucțiuni de folosire. Și dacă vrei să pornească și să funcționeze perfect, apeși butonul conform instrucțiunilor. Dar câți le citesc? Și apoi, când ceva nu mai funcționează și mergi în service, ca poate mai prinzi garanția, constați cu surprindere că nu l-ai folosit corect.
Așa și cu relațiile! Unii citesc instrucțiunile, alții se așteaptă sa meargă de la sine.
Recomand cu căldură să le citiți, altfel spus, să aveți curaj să spuneți ce vă doriți pentru a funcționa în parametrii corespunzători.
E greu de dus relația între doi parteneri cu necesități diferite, dar dacă îți dai voie să accepți că oamenii sunt diferiți și dacă îți pui în minte că tot ce vrei este binele, lucrurile vor merge de la sine și se vor transforma în automatisme, fără să-ți mai fie atacat ego-ul.
Cheia, așadar, stă în a căuta explicații pentru senzațiile neplăcute din relații și a ne permite să fim vulnerabili, să împărtășim aceste sentimente cu partenerii noștri. O relație sănătoasă se construiește pe fundamentele comunicării și înțelegerii reciproce.
Într-o lume ideală, aceste învățăminte ar fi fost insuflate în noi în cadrul familiei. Am fi învățat să ascultăm, să iubim și să dăruim fără condiții, toate pornind de la dorința de a vedea un zâmbet pe chipul celuilalt. Din păcate, pregătirea pe care o primim în familie rar ne pregătește pentru formarea unui cuplu care să reziste în timp.
Cu toate acestea, niciodată nu este prea târziu să aduci schimbări în viața ta. Miracolele se întâmplă, mai ales în această perioadă a sărbătorilor. Pentru mine, auzul mamei spunându-mi “te iubesc” devine o experiență nouă și minunată. Chiar și în absența unor astfel de experiențe în copilărie, putem reajusta modul în care gestionăm relațiile și să oferim șansa schimbării în viața noastră.