Cineva spunea să-i privim cu blândețe și compasiune pe cei care nu percep Realitatea așa cum o percepem noi.Eu aș spune că nici normalitatea nu mai e ce-a fost.
Oamenii au uitat de lucrurile simple și apoi încep să se simtă nefericiți. Au nevoie de senzații din ce în ce mai puternice pentru a simți că trăiesc. Parcă nimic nu mai este suficient într-o lume în care totul se consumă repede: emoții, oameni, relații.
Valorile își găsesc tot mai greu locul și pare că a dispărut apropierea aceea fină și candidă dintre doi oameni care își doresc, pur și simplu, să se cunoască.Mi-e dor de perioada aceea în care stăteam cu orele în brațele celui ales și îi învățam fiecare părticică din corp. Știam povestea fiecărei cicatrici și amintirile legate de ea. Aveam în minte harta lui și știam exact ce-i place și ce nu.
Am pe genunchiul drept. O „recompensă” a inconștienței mele de pe bicicleta Pegas. Aveam vreo opt ani și lumea întreagă era a mea. Îmi dădeam drumul pe toate dealurile fără să-mi treacă prin minte să estimez vreun potențial pericol.
Poate că și în iubire ar trebui să ne mai dăm drumul, din când în când, pe câte un deal. Fără să știm de la început unde vom ajunge.
Oamenii au uitat însă să descopere. Cei mai mulți vor să treacă direct la final.Dar dacă ajungi imediat la partea pur sexuală, în care el și ea ajung fericiți la orgasm, cum te mai întorci la început?
La prima întâlnire. La emoția aceea ușor caraghioasă. La privirea care rămâne puțin prea mult. La primul sărut. La dorința de a mai sta încă zece minute împreună, deși se făcuse deja târziu.
Întâlnirile de început au farmecul și inocența lor. Îți pot păstra zâmbetul pe buze zile întregi. Ai primit atenție, tandrețe, apropiere. Și, pentru o vreme, ai impresia că poți muta munții dintr-o singură privire.
Poate că relațiile de astăzi nu mai sunt „până când moartea ne va despărți”, ci „până când va apărea ceva mai interesant și mai atrăgător”Și poate că nici asta nu e neapărat rău.
Mai bine fericit din când în când decât o viață întreagă trăită într-o singurătate în doi.
Am remarcat cu tristețe cât de greu le este oamenilor trecuți de o anumită vârstă să renunțe la o viață de familie nefericită și plină de zbucium interior.„Ce rost mai are să ne separăm acum? Oricum e prea târziu.”
Și uite așa, fiecare ajunge să aibă propria viață, propriile bucurii și poate chiar propriile iubiri, păstrând în același timp imaginea familiei pentru acele momente importante în care trebuie să arate lumii că ei sunt încă o familie.
Dar pentru ce?
Eu cred că fericirea stă în lucrurile mici și simple. Iar dacă nu reușești să o vezi acolo, riști să-ți petreci viața alergând după senzații puternice care durează câteva minute.Ca o ploaie de vară venită brusc într-o zi toridă.
Știți că v-am mai povestit despre motivele pentru care sunt recunoscătoare. Despre lucrurile aparent mărunte care îmi dau starea aceea de bine pe care reușesc, de cele mai multe ori, să o păstrez.
O vorbă frumoasă spusă unui necunoscut.
O îmbrățișare lungă și plină de iubire.
Un sărut pasional care îți trezește cele mai nebănuite simțuri.
O pisică torcăcioasă și pusă mereu pe șotii.
Niște părinți iubitori, fericiți că sunt părinții tăi.
Prieteni care se bucură sincer să-ți audă vocea.
Niște prune coapte oferite unui necunoscut.O carte bună care te ia pentru câteva ore din lumea ta și te duce în alta.
Lucruri mici.
Dar am atât de multe motive pentru care să zâmbesc.
Poate că de aceea timpul pare uneori că stă pe loc și încă nu și-a făcut prea tare simțită prezența pe fața mea ștrengară, mereu gata de câte un zâmbet cu subînțeles.
Sau poate că secretul e mult mai simplu:când încă te bucură lucrurile mici, înseamnă că n-ai uitat să trăiești.