Ceea ce scriu aici e doar experiența mea personală și trebuie luată ca atare. Dar, uneori, am sentimentul că și alții trec prin aceleași perioade de căutare, și-atunci, o astfel de poveste poate deveni folositoare.
Mi se pare fascinant cum, în școală, nu m-a atras deloc nici matematica, nici istoria. Iar acum, la 40+, mă trezesc brusc cu dorința de a înțelege cum funcționează numerele, cum pot ele da sens vieții, cum ne pot arăta cine suntem, ce ar fi bine să devenim și cum putem interacționa cu ceilalți într-un mod mai conștient, mai autentic.
Am încercat recent să-mi amintesc lecțiile de istorie despre originea noastră ca popor. Tot ce-mi vine în minte e o înșiruire de evenimente fără noimă și fără poveste. Iar un copil fără poveste rămâne cu o materie pe care o uită. Istoria are nevoie să fie spusă cu suflet, nu doar predată.
Cum am ajuns, totuși, să fiu atrasă de istorie? Din aceeași căutare interioară care mă însoțește de puțin timp: „Cine sunt eu?” și „Ce am venit să fac aici?”. Așa au apărut întrebările despre rădăcini, despre cine suntem noi, românii, cu adevărat. De ce oare, în trecut, oamenii erau mândri că sunt români și astăzi pare că am uitat? Cine ne-a șters, din ADN-ul spiritual, această mândrie de a aparține unui neam profund, misterios și frumos?
Se spune că, atunci când venim pe Pământ să experimentăm, uităm cine suntem pentru a putea învăța. Dar în cazul nostru, al românilor, pare că uitarea continuă și după. Uităm rădăcina. Uităm originea sănătoasă și invidiată de alte civilizații.
Așa am ajuns, din căutare în căutare, la Zamolxe și la legile belagine. La Herodot, Platon și alți gânditori care scriau despre daci și despre spiritualitatea lor, despre înțelepciunea care ne curgea cândva prin vene. Adevărul e că nu ne tragem din romani, așa cum ne-a fost predat la școală. Ne tragem dintr-un neam vechi, nobil și adânc, al tracilor, și poate că unii au avut tot interesul să șteargă această cunoaștere.
E ușor să stăpânești un popor dezbinat, care nu știe cine este, care nu-și cunoaște trecutul și, prin urmare, nici puterea.
Astăzi am învățat că cel mai puternic marketing este cel „din gură-n gură”. Așa au rezistat și învățăturile lui Zamolxe – n-au fost scrise, dar au fost transmise prin oameni. Iar înțelepții altor vremuri le-au simțit și le-au consemnat.
Legile belagine nu sunt legi în sensul impus, ci un cod de trăire – moral, spiritual, profund. Un ghid pentru a trăi în armonie cu natura, cu tine însuți și cu ceilalți. Nu există constrângere în ele. Nu există frică. Există doar sens.
Din păcate, acest cod ne-a fost șters și înlocuit cu altceva – mai superficial, mai manipulator. Dar adevărul nu moare. Originea nu dispare. Adevărul rămâne în noi, iar când îl reîntâlnim, se activează o amintire adâncă. Citind legile belagine, s-ar putea să simți exact asta: o amintire. Un „Aha” care răsună în suflet.
Astăzi, copiii nici măcar cele 10 porunci nu le mai cunosc – și acelea impun, condiționează, amenință. Codul belagin era altceva. Nu pedepsea. Te ajuta să trăiești în lumină.
Poate că a venit vremea să ne întoarcem acolo. La rădăcină. La ce îi făcea pe strămoșii noștri invincibili. Poate că aceste vremuri, care par deloc prietenoase cu pacea și armonia, ne împing exact în direcția în care trebuie să ne întoarcem – spre Adevăr.
Un popor care își amintește cine este și se unește, nu poate fi dominat.
Un om care știe cine este, nu poate fi prostit.
Iar astăzi, spre deosebire de alte epoci, avem acces la informație. Trebuie doar să vrem să ne trezim.