Alergăm prin viață după iluzii — funcții, titluri, mașini, case — și uităm poate cel mai important lucru: să descoperim cine suntem cu adevărat și care e menirea noastră pe acest pământ.
Zilele trecute, am fost cu tata să-l vizităm pe unul dintre prietenii lui vechi, rămas printre puținii în viață din perioada în care locuiam la bloc.
Și, într-o clipă, m-am trezit înapoi în copilărie: îl vedeam pe vecinul nostru coborând din autobuz, purtând cu mândrie costumul lui de milițian.
Era mereu îngrijit, parfumat cu apă de colonie, zâmbind larg și vorbind cu blândețe tuturor din jur.
Pentru mine, copil fiind, era o apariție fascinantă – o prezență caldă într-o lume rigidă.
Astăzi, l-am regăsit trist, slăbit, cu trupul rămas captiv în pat, după ce o operație amânată i-a schimbat cursul vieții. Soția lui a murit acum aproape un an. Tot ce mai are, material, în 80 de ani de viață, e o singură valiză – cu care a fost adus la azil.
Atât.
Și totuși… de fiecare dată când reușesc să-i aduc pe el și pe tata împreună, se aprinde ceva viu între ei. Plâng, râd, își reamintesc cu o bucurie sfâșietoare.
„Mai ții minte, Ioane, cum stăteam în chimniță până noaptea târziu și povesteam? Ce tineri eram, ce bine era…”
Vorbele lor nu sunt despre bani, case sau lucruri strălucitoare. Nu despre ce au avut sau ce au pierdut.
Ci doar despre oameni, emoții, clipe care le-au atins sufletul.
Și m-a izbit gândul: ce rămâne, de fapt, după o viață? Câteva amintiri. Câteva senzații care încă trăiesc în inimile celor care te iubesc.
Până pe la 43 de ani, nici eu nu realizasem ce e cu adevărat important. Eram prinsă și eu în goana după „mai mult”, fără să-mi dau seama că, de fapt, „mai mult” nu se sfârșește niciodată. Întotdeauna va apărea o mașină mai nouă, un mobilier mai modern, o destinație mai exotică.
Poate că asta e și lecția acestui matrix în care trăim: să fim ademeniți constant de forme, de ispite, de comparații… ca să uităm esența.Un fel de roata samsară sau ca la știri —unde suntem bombardați cu informații irelevante și pierdem din vedere lucrurile esențiale.
Dar pentru cine vrea să caute, instrumentele există. Sunt acolo. Unele sunt vizibile, altele mai subtile.
Întrebarea rămâne: suntem pregătiți să ne amintim cine suntem cu adevărat?